După ce am citit primul volum din Moromeţii şi am avut o părere foarte proastă despre el, mi-a fost frică să citesc Ion, ştiind că cele două romane au o temă comună: viaţa satului.
Ion al lui Liviu Rebreanu are toate elementele necesare unui roman de bun gust: iubire, gelozie, crimă, sete de avere, toate acestea fiind însă bine legate într-un roman, de către autor, care apropo, are un mod foarte fascinant de a scrie.
Acţiunea romanului se desfăşoară în perioada în care Ardealul e încă sub conducere maghiară. În roman apar şi câteva secvenţe în care ungurii, chiar dacă ştiu româneşte, nu doresc să vorbească decât limba lor, impunând şi altora acest lucru, manifestând un şovinism iremediabil. Acest lucru m-a produs un sentiment de dezgust profund. Acţiunea nu se desfăşoară nicidecum într-un interval scurt de timp, de câteva săptămâni sau luni, cum întâlnim de obicei în romanele contemporane care ne plac nouă atât de mult. Acţiunea se desfăşoară într-un interval de câţiva ani, urmărind evoluţia personajelor în acest timp. Rebreanu însuşi a adăugat la sfârşitul romanului o notă din care reiese perioad în care a scris anul - şapte ani şi aproape jumătate din al optulea. Dacă ne gândim şi la posibilităţile de scrierea a unui roman în acele timpuri, şi la cantitatea şi calitatea lucrării, consider că Rebreanu a făcut o treabă foarte bună.
Romanul are în prim-plan mai multe familii şi persoane din satul ardelenesc Pripas: familia Glanetaşu, familia Herdelea, familia Baciu, familia Bulbuc, preotul Belciuc, Florica etc. După părerea mea, însă, doar două dintre aceste două familii sunt proeminente în roman, povestindu-se mai mult despre ele şi păţaniile lor - familia Glanetaşu şi familia Herdelea.
Deşi Ion Pop-Glanetaşu este personajul principal al romanului, mi s-a părut că păţaniile lui sunt puse pe un plan secundar, umbrite de cele ale Herdelenilor. Acest lucr este mult mai evident în capitolul XVIII, ultimul, în care Ion moare la început şi îi este acordată atenţie numai în subcapitolul 1, pe când viaţa Herdelenilor continuă încă pagini bune, romanul terminându-se cu scena în care Herdelenii bătrâni şi fiica lor cea mică, Ghighi, nemăritată încă, pleacă cu căruţa spre Armandia.
Urarea de la finalul romanului, "Celor mulţi umili", îl pune pe Rebreanu într-o lumină şi mai bună în ochii mei, mai ales după ce am citit această operă clasică a literaturii român. L-am privit bine pe autor, încă de când am citit Ciuleandra, o nuvelă pshihologic foarte frumoasă.
Ion este cel mai bun roman din literatura română pe care l-am citit vreodată.
NOTA MEA: 5 / 5
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu